Imi amintesc timpurile cand eram la scoala in clasele I-VIII. A trecut ceva vreme de atunci dar tot mai reusesc sa ma vad asa cum eram atunci, un copil timid, retras, constiincios. Mai ales in ceea ce priveste scoala. Si la scoala aveam ora de compunere, ora de chin pentru mine. Tema de casa: scrieti despre iarna, de exemplu. Doamne ce greu imi era. Imi lua ore intregi pana sa pot scrie o introducere, un cuprins si o incheiere. Cand m-am mai marit un pic, m-am mai desteptat si mi-am scos citate despre fiecare anotimp in parte despre care trebuia sa scriu. Si in fiecare an tema se repeta bineinteles si atunci nu trebuia decat sa scot caietul de anul trecut si sa recopiez compunerea, facand doar schimbari minuscule. Compunerea cu tema iarna incepea cam asa: ''Iarna. Copaci de zahar, camp de cristal, iaz de oglinda ...etc''. Mai mult nu puteam sa imi imaginez.
Weekend-ul trecut mi-as fi dorit sa scriu cateva randuri, dar nu imi venea in minte decat un singur refren: ''Ploua''. Sau: ''Ploua marunt si neincetat''. Sau ''Imi ploua in suflet''. Cum sa scap de aceste cuvinte posomorate, bacoviene, de unde sa gasesc resursele sa dau o nota vesela mesajului meu? Oricat as fi incercat, ma afundam din ce in ce mai mult si la fel ca in anii de scoala, ma invarteam in jurul acelorasi cuvinte. Pana la un moment dat cand, paharul s-a umplut si s-a revarsat. Ploaia de afara s-a transformat in lacrimi. Lacrimi de neputinta, de plictiseala, de gol. Am avut atunci norocul sa dau peste persoana potrivita. Mi-a spus asa: sa pun gandurile rele pe o hartie si apoi sa distrug hartia. Sau sa imi imaginez ca sunt intr-un cocon si ca nimic nu ma poate atinge. Sa imi caut linistea in lucruri simple, sa creez structura, sa nu mai mai crispez din orice. A doua zi, m-am trezit impacata. Voi incerca, nu am ce pierde. Oricum am pierdut destul cu atatea framantari si nevrotisme. Mi-am facut nervi dintr-o multime de pricine, din cauza serviciului, a vremii, a oamenilor de aici, a limbii, a aglomeratiei, a familiei. Sunt o persoana careia ii place controlul si foarte perfectionista in anumite aspecte. As vrea ca totul sa fie asa cum vreau eu si daca e altfel, atunci ma opun cu inversunare. Si imi fac rau singura. E timpul sa slabesc fraiele si sa privesc lucrurile dintr-un alt unghi. Si sa sa nu mai fiu meteo-dependenta. :)
Si ca sa inchei in pasi de toamna, voi insira in continuare cateva versuri de M. Eminescu pe care le-am regasit azi pe net (unde in alta parte?).
" Afara-i toamna, frunza-mprastiata,
iar vantul zvarle-n geamuri grele picuri,
Si tu citesti scrisori din roase plicuri
Si intr-un ceas gandesti la viata toata.''
Cata frumusete!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu