Vine vine Craciunul

Un brad frumos!

Ca vrem, ca nu vrem, sfarsitul anului se apropie cu repeziciune, la radio cantecele cu tema Craciunului se difuzeaza neincetat. La inceput am fost surpinsa si iritata. Cum Craciun, de-abia a venit mos Neculai. Dar in lumea oamenilor mari timpul se comprima, avem atatea de facut incat trebuie sa ne pregatim din timp, sa trimitem deja urarile binecunoscute, sa ne achitam la timp util de sarcini. Si la servici au inceput sa intre urarile de Craciun pe mail, de necrezut nu-i asa? Fiecare vrea sa fie primul cu urarile.
Eu ca de obicei, nici macar nu am cumparat felicitari, poate azi o sa reusesc, caci daca ma gandesc mai bine si adaug timpul de livrare al postei, ar fi cam timpul sa le expediez. Mai ales daca vreau sa ajunga la timp si in cealalta parte a lumii, la rudele sotului din Canada. Ar fi de preferat sa nu las totul pentru ultima clipa desi cunoscandu-ma, voi apela tot la un e-mail, cel putin pentru o parte din cunoscuti.
Insa o, am pus deja bradul, un brad frumos cum spune si cantecul, cu tot felul de accesorii mov, toate din ultima generatie. Nu e el chiar scos din reviste, dar macar anul asta e natural iar pe ramurile lui am asezat printre altele pasari, fluturi si flori de trandafiri.
Pregatiri faine de Craciun va doresc!

2 in 1: Sinterklaas is into town and i'm now officially aunt!

Nu am scuze. Trebuia sa pun pozele cu sinterklaas (mos nicolae la noi) pe site chiar sambata cand le-am facut, pentru ca acum am ceva mult mai important de anuntat, am devenit matusica :) Am o nepotica mica si scumpa, o floare, o printesica dulce, une merveille, o mica papusa pe jumatate frantuzoaica pe nume Angelique. De-abia astept sa o vad si in realitate.

Si acum sa va povestesc despre mos Nicolae. In Olanda, Belgia si fostele colonii olandeze Mos Nicolae este sarbatorit si cunoscut copiilor altfel decat am fost noi invatati. El vine din Spania pe vaporul lui cu aburi si este insotit de un alai de ajutori negri care se disting prin imbracamintea speciala multicolorata, par cret negru, cercei in ureche, buze rosii, ciorapi trei sferturi si niste bascute pe cap cu pene. Nu sunt negri pentru ca ar fi sclavii mosului, Doamne fereste, ci din cauza funinginii de la cosurile caselor. Pt ca mosul e batran, ei sunt cei care escaladeaza cladirile si arunca cadourile in pantofii copiilor. Ii vedeti cat sunt de ghidusi in pozele de mai jos. Prefera sa fie centrul atentiei si nu ezita sa-si dea drumul nici de pe cele mai inalte cladiri. Ei sunt cei care impart dulciuri copiilor, canta si danseaza, vin prin scoli la orele de gimnastica si sunt foarte poznasi. Sunt adoratii copiilor. Mai nou, pentru ca pe toti ii cheama Pete, in ultimii ani mosul le-a dat nume ajutatoare prin care sa ii poata deosebi. Numele sunt legate de functia indeplinita de respectivul Pete sau de lucrurile care le face. Spre exemplu: Pete Mare Sef, Pete cel muzical, Pete cel uituc, Pete cel hazliu, Pete care arata drumul, Pete cel sportiv s.a.m.d. In filmele care s-au facut despre mos Nicolae si ajutorii sai cele mai hazlii faze sunt alea in care mosul striga Pete, si toti ajutorii navalesc peste el. In urmatoarele doua saptamani, pana in seara cadourilor, copiii au voie sa isi puna pantofii la usa de cateva ori. Lucrul acesta e cam complicat pentru noi parintii pentru ca e greu sa te vorbesti cu toti parintii din tara sa stabilesti aceleasi zile. Fiecare familie stabileste zilele. Apar intrebari de genul de ce la cutare a venit si la mine nu? Sau deseara imi pun si eu ghetele. Dar ce te faci daca ai uitat sa cumperi o mica atentie?  De asta mie mi se pare complicat si as prefera o singura zi in care se ne punem ghetele la usa pentru ca daca ar fi dupa ele, s-ar intampla in fiecare zi. 

In pozele de mai jos se vede Mos Nicolae cel oficial, cel care apare la televizor si in filme. Insa pe langa acesta, mai bantuie zeci de mii de alti mosi neoficiali. Si copilul destept sesizeaza la un moment dat ca unul e mai slab si altul mai gras, ca unul pare mai tanar si altul mai batran. Numai in focul intrebarilor sa nu ajungi ca parinte ca ti-ai pus-o, nu mai stii cum sa o scoti la capat si ce sa mai inventezi. 

Micutele mele vrajitoare

Pana acum nu am sarbatorit niciodata Halloweenul, sarbatoare adusa in America de populatia irlandeza stabilita acolo, si nici acum nu pot spune ca l-am sarbatorit doar ca aducandu-mi aminte de timpul cand eram copil si bunicul meu imi facea felinar dintr-un pepene mic care era cumparat pentru a fi pus la murat, m-am apucat vineri seara sa fac si eu acelasi lucru. Dupa munca grea am ajuns la rezultatul multumitor din imaginile de mai sus. Foarte incantata de opera mea mi-am zis ca lucrul trebuie sa fie desavarsit. Cuprinsa de febra creatiei am  pictat fetele pe fata desenand paianjeni si panze de paianjen si le-am cumparat palarii cu par alb si roz, lucru care mi-a umplut ziua intreaga. Lore, daca citesti aceste randuri, poti sa ii confirmi Arisei inca o data ca vrajitoarele exista cu adevarat. Exista chiar si in Olanda, in fam. de Graaff :) La lasatul serii, au plecat la vanatoarea de fantome, intr-un parc despre care se povesteste ca a fost locuit de un baron si o baroneasa si ca fantomele lor inca mai bantuie locul si ca uneori (probabil in seara de Halloween) le poti auzi vorbind, razand sau dansand.  

Fetele s-au distrat de minune in timp ce parintii lor au iesit nestingheriti la un restaurant sa ia o cina vrajitoreasca in compania vecinilor de pe strada. 

Cateva poze de toamna

Weekendul trecut am profitat de ultimele zile calde ca sa ne mai punem pentru ultima oara anul asta costumele de baie si sa ne avanturam in sanul naturii pt o balaceala si o plimbare prin padurice in cautare de frunze, bete, castane, flori, muschi pe care le vom folosi la decoratiuni. Fetelor le-a placut la nebunie. A fost nespus de cald cu toate ca era chiar 1 octombrie. Anul asta am avut parte dupa o vara care numai vara nu s-a putut numi, de trei saptamani de luna septembrie nespus de blande si insorite. Ei bine, se pare ca trebuie sa ma multumesc cu mult mai putin aici in Olanda, pentru ca aici vremea e foarte capricioasa si extrem de ploioasa si nu tine cont de faptul ca eu sunt invatata sa ma uit la cerul senin. De aceea, momente ca astea, incerc sa le imortalizez pe cat posibil. Incepand de azi, ploile ne bat iar la usa, vantul sufla cu furie iar eu nu ma mai risc sa ies cu bicicleta. Cri-cri-cri toamna gri, tare-s mic si necajit...!

De tinut minte

Cat de des nu auzim vorbe cum ar fi ''traieste clipa'' caci viata este scurta? Dar cat de des constientizam acest lucru si mai ales cat de des ar trebui sa ne repete cineva aceste vorbe pentru a le intelege? Adeseori raman doar vorbe in vant si ne intra pe o ureche si ne ies pe cealalta. E ca o teorie pe care am invatat-o de mici copii dar cum ramane cu practica? Cine ne invata cum sa punem in practica si sa activam in mod constient aceste vorbe in fiecare minut? Si mai ales ce reprezinta aceste vorbe pentru fiecare din noi? Caci prinsi de grijile zilnice si de planuri de viitor, ocupandu-ne timpul cu lucruri care par importante, cati dintre noi mai au timp la sfarsitul zilei sa isi faca bilantul clipelor traite? Si mai ales sa realizeze ca bilantul e pozitiv si nu negativ cum ar parea la prima vedere.
De mici copii ni s-a spus ca sanatatea e darul cel mai de pret si de obicei luam acest lucru ca un dar ce ni se cuvine. Si atunci cand darul iti e luat realizezi de fapt ce ai pierdut si cat de pretios era. Ce vreau sa spun cu aceste lucruri este ca am auzit azi de la o prietena ca nu  isi va mai vedea sotul pentru cateva luni dat fiind faptul ca a suferit un atac cerebral serios si ca apoi reabilitarea va fi de durata cu multe incertitudini. Ca din acest moment va trebui sa duca singura grija celor doi copii inca mici si ca acum certurile iscate de lucruri minore din trecut ii par lipsite de insemnatate. Ce ar vrea este doar sa il vada din nou sanatos. Deci dintr-o data conceptia se poate schimba, tot ce parea important sa zicem intr-o cearta a devenit banal si lipsit de semnificatie. Iar ceea ce parea neimportant este acum un lucru capital. Nu am putea realiza aceste lucruri mai devreme, atunci cand obositi de rutina zilnica, ne plangem de chestiuni marunte si gasim mereu si mereu motive sa fim nemultumiti? E adevarat ca intelepciunea vine cu timpul si nu ti-o baga nimeni pe gat cu lingurita dar trebuie neaparat sa ajungem la batranete slabi si neputinciosi ca sa le dam dreptate batranilor? Imi vine in minte un film cu Brad Pitt "The curious case of Benjamin Button" si aproape ca as agrea ideea de a te naste batran, urat si intelept si sa stii de la inceput ce te asteapta in viata si cum trebuie sa pretuiesti si sa valorifici timpul pentru ca mai apoi sa inveti cum sa fii copil, adolescent si adult.
In orice caz, azi mi s-a intarit convingerea ca orice lucru trebuie pretuit, chiar si daca e ceva banal cum ar fi stersul prafului, chiar si aceasta activitate nu prea agreata de noi toti ne poate aduce o mica multumire. Uneori drumul ne pare lipsit de sens, cuvintele lipsite de importanta caci numai daca ma gandesc la o relatie, ma intreb de ce ai spune de exemplu cuiva pe care il vezi zilnic ca il iubesti? Si totusi trebuie, trebuie sa ii spui chiar si din simplul motiv ca acea persoana exista in viata ta si te bucuri de prezenta ei. Asa iti traiesti pretios clipa.  Si exista o mie de alte motive pentru care te poti bucura: esti sanatos, ai ce manca, ai copii frumosi, ai un animal preferat, aduci bani acasa, te plimbi prin natura, ai facut un serviciu cuiva, ai donat bani, ai citit o carte, ai sunat un prieten si lista poate continua.
Asa deci, cred ca imi voi scrie pe un biletel ''carpe diem'' si il voi lipi undeva in spatele ochilor mintii si voi vizualiza mesajul pana voi realiza ca e usor sa gasesti momente fericite.  

Drumul spre Sud

Vedere spre golful St Tropez

Micuta frantuzoaica

Balconul dragostei - Verona

Doi dintr-o lovitura

Sermione

Iata ca au trecut iarasi saptamani si luni de cand nu am mai scris. Au trecut mai, iunie, iulie, a trecut vacanta mare iar scoala a reinceput. Intre timp fata mea a implinit opt ani, noi doi 10 ani de casnicie cu un weekend petrecut la Roma (pozele sunt pe pagina alaturata) si am petrecut o vacanta de cate o saptamana la un camping Coasta de Azur si la malul lacului Garda. Ne-am indreptat spre sud cautand caldura si soarele pentru ca vremea de aici de la noi a lasat de dorit, luna iulie fiind cea mai ploioasa luna inregistrata pana acum. Si am gasit-o. Doua saptamani ne-am rasfatat managaiati de razele soarelui, stand la terase pana seara tarziu si balacindu-ne in apa. Locurile sunt nespus de frumoase pline de verdeata si flori, statiunile de la Mediterana sunt pline ochi de turisti, masini, terase, tarabute unde poti admira felurite obiecte decorative, magazine de lux, atractii pentru copii dar mai ales case, vile frumoase cu gradini imense si piscina proprie. Cat am stat o saptamana pe Coasta de Azur m-am tot uitat prin reviste de anunturi imobiliare, scanand preturile si ofertele, gandindu-ma cum ar fi sa vand totul si sa cumpar un mic apartament cu vedere la mare, sa ma plimb in fiecare zi pe plaja si sa comand in fiecare dimineata croissanti proaspeti de la brutaria din colt. Cum m-as imprieteni cu vecinii, da, acolo cu siguranta mi-as face prieteni iar limba as prinde-o repede si uite asa as duce o viata lenesa, cat se poate de lenesa si fara griji. La vie en rose! Saptamana a trecut pe nesimtite si ne-am pomenit ca iar trebuie sa strangem catrafusele si sa incarcam totul in masina sa ne indreptam spre urmatoarea destinatie: Italia. In drum am trecut pe la Oana si am aruncat o privire de sus asupra orasului Nice (Oana, apartamentul tau e fermecator, sa-l stapaniti sanatosi!). Odata ajunsi la lacul Garda, iarasi am fost foarte incantati de peisaj si surprinsi de gustul fin al bucatariei italiene. Italienii sunt atat de priceputi in ale bucatariei, nu degeaba pe unde mergi in lumea asta, gasesti restaurante italiene. Se spune ca secretul e simplitatea si probabil condimentele. Orice ar fi, as da orice sa pot sa prepar bucate dupa care sa te lingi pe degete. Simplu, rapid si delicios. Orasele italiene sunt iarasi deosebit de frumoase cu case vechi, statui si monumente la tot pasul, locuri incarcate de istorie cum ar fi impresionantele arene romane in care aveau loc luptele gladiatorilor. Oricum ar fi ne-am indragostit iremediabil de Italia, de pizza, de muzica si de vinul bun si mai ales de magazinele pentru doamne. M-am gandit ca si aici in Italia mi-ar place sa locuiesc candva, poate cand fetele vor fi mari si vor avea viata lor, iar eu ma voi fi plictisit de tot de jobul si mai plictisitor, atunci voi schimba iremediabil Olanda pe Italia si clima umeda pe cea continentala si imi voi dechide un hotel pentru olandezi, care cu siguranta va fi o afacere buna dat fiind faptul ca sunt predominanti printre turistii locului (ca procentaj cred ca 90%). 

Din pacate orice vacanta are si un sfarsit care inseamna intoarcerea la cotidian, la treburi si obligatii dar si la serialul preferat Grey's Anatomy si la ora saptamanala de sport, atat de necesara pentru a elimina kilogramele in plus. Adio nopti de vara, adio pizza si adio vacanta de vara cu soare toropitor si bere rece, pe curand. 

Villa Carmen Sylva

Pe 30 aprilie a fost ziua reginei in Olanda, zi de sarbatoare nationala. Intamplarea face ca in acea zi ne aflam in oraselul Domburg si incercam sa ajungem undeva pe malul marii sa bem ceva cand deodata am fost strigata ca sa ma intorc inapoi din drum sa citesc ce scria pe placuta de marmura aflata inaintea cladirii din fotografie. Asa am aflat ca vila respectiva a apartinut primei regine a Romaniei, cunoscuta mai ales sub pseudonimul sub care a publicat numeroase lucrari literare. Pentru ca nu stiu mai nimic despre regi si regine decat ce imi aduc aminte din basmele din copilarie, am hotarat sa ma documentez cand ajung acasa. Asa am aflat ca:
 - numele complet al reginei era Elisabeth Pauline Ottilie Luise Prinzessin zu Wied nascuta in Germania si casatorita cu principele si  viitorul rege Carol I. 
 - Carmen Sylva se traduce in limba latina prin ''Cantecul Padurii'', pesudonim sub care a scris numeroase basme, povestiri, poeme, romane, lucrari memorialistice si a tradus din opera lui Pierre Loti. 
 - a fost numita si ''mama ranitilor'': in timpul razboiului de independenta din 1877 a infiintat spitale, servicii de ambulanta si ingrijire si medicamente pentru raniti. 
 - era o admiratoare a lui Mihai Eminescu pe care l-a recompensat cu ordinul Bene Merenti insotit de o importanta suma de bani, premiu refuzat de poet, adept al unie monarhii autoritariste. 
 - Regina Elisabeta a murit la vârsta de 72 de ani, răpusă de  pneumonie, la numai un an şi jumătate după decesul soţului, regele Carol I († 10 octombrie 1914) şi cu puţin timp înainte ca România să declare război Germaniei. Dupa moartea ei, opera ei literara a fost repede data uitarii, lipsind aproape complet din discutia academica, literar-artistica si din istoria literaturii.
In total Romania a avut 4 regine, reginei Elisabeta urmandu-i la tron regina Maria (casatorita cu Ferdinand I), apoi regina mama Elena (sotia lui Carol al II-lea) si in final regina Ana (casatorita cu Mihai I, casatorie care a avut loc in exil in 1948 in Grecia) care nu a avut parte de domnie. Ei, istoria acestor regi si regina e complicata si intortochiata si nu foarte usor de retinut, pentru ca toti se inrudesc intre ei. Dar daca scriu cate ceva despre fiecare dintre ei (cu limitare la regii Romaniei), tot imi ramane si mie ceva. Cam atat.  

Mini vacanta in Zeeland

Mini Mundo parc

Zeeland in miniatura

Expozitia de scoici

Delta Works

Mini Mundo parc

Cateva poze facute weekendul trecut in Zeeland, provincia mea preferata din Olanda.

Anii cei mai frumosi

De cateva zile ma gandesc in continuu care au fost momentele cele mai frumoase din viata mea si nu pot ajunge decat la o singura concluzie si pentru asta trebuie sa va multumesc voua, drage foste colege si prietene din facultate. Nicicand nu am avut parte de momente mai bune, de clipe mai frumoase decat in cei patru ani de facultate. Ani fara griji prea mari, ani in care s-au legat prietenii pe care nu le voi uita o viata si imi pare rau ca nu am toate adresele de e-mail ca sa pot multumi tuturor. Vacante petrecute impreuna la mare si la munte, seri petrecute pe Faleza la jocul de carti cu sucul de la chiosc, nopti in Casa Rosie, zile dinaintea examenelor in care invatam impreuna, cum as putea uita!!! Cum as putea uita draga Ralu clipa cand m-ai abordat prima data la ora de informatica cred? Si apoi ai spus tuturor ca sunt fata de treaba si nu cu nasul pe sus... Draga de Misu (fata draga), erai mereu pusa pe sotii si uneori cam visatoare, iar cursurile tale nu le puteam copia, dar mi-ai fost o foarte draga prietena:) Acum esti tocmai in Canada cea friguroasa si indepartata si nu prea mai sunt sanse sa ne vedem. Ramona, erai mereu vesela dar si foarte serioasa (uneori) si ne povesteai mereu de baieti :) Mai esti oare in Galati, sper ca macar adresa ta sa fie buna! In cate sambete nu am fost prin discoteci, eu tu si Paula? Si la mare, la Costinesti in aventura cu Oltcitul!
Draga de Nico care avea mereu povestioare amuzante si cu care invatam la mate si la alte materii, iar la pranz serveam mai totdeauna spaghetti cu sos de rosii si multa smantana, din pacate nu am adresa ta. Ar mai fi multe nume de mentionat Corina, Vero, Mirela si baietii Florin, Fabian, Sorin, Doru, Dan, Ionut ... toti colegii mi-au fost dragi si imi pare nespus de rau ca nu ne-am reintalnit. Probabil ca daca nu am facut-o pana acum, nici nu se va mai intampla. Dar orice ar fi, au fost anii cei mai minunati  si imi pare rau ca totul s-a terminat parca atat de brusc si ca nu am mai tinut legatura. Sunt convinsa de altfel ca acele timpuri au fost unice si ca alte prietenii atat de frumoase nu voi mai lega niciodata pentru ca nu se vor mai ivi ocazii asemenea. Acel timp a fost unic si pentru asta vreau sa va multumesc! Pup cu drag, M
  

Gradina cu pantofi

Tot uitandu-ma pe net dupa noile modele de incaltaminte ale anului in curs, am dat peste un articol interesant si anume: ce sa faci cu cele vechi, ca de aruncat nu prea teai indura. Si asa zac pantofii nostri nepurtati ani de-a randul intr-un colt uitat al dulapului sau in lazi prafuite. Gradinarul David Clifton din SUA a avut ideea sa pastreze semintele de flori in pantofii vechi. Apoi si-a imaginat chiar o gradina de flori si plante cu radacini in pantofii cei vechi, in cadrul parcului Alamo Gardens din San Francisco. Ideea pare ca a facut ravagii si se pare ca acum multe orase americane au preluat-o si au pus-o in practica.

Aviz amatorilor: pentru cine nu are gradina, se poate si pe balcon, de ce nu?

Ziua mea: 35 anos, jaren, years, ans, ani

Hello la toti prietenii, asa e m-am puturosit, am ajuns sa scriu o data pe luna. Sa-mi fie rusine. Si erau atatea de spus si de povestit. Am implinit si o varsta rotunda, am plecat si vacanta. Da, iar vacanta: o saptamana in Antalya. Sa traiasca Olanda cu atatea zile de concediu pe an, ca in Romania nu prea ai parte. Poze nu prea am facut, nu prea am ce sa va arat. Au facut altii dar nu am reusit sa le descarc. Da' a fost o vacanta intensiva, cu mult sport; ce inseamna mult? 2 ore pe zi, dar pentru mine asta se numeste intensiv, ca eram cu limba scoasa cand se terminau cele 2 ore. Sambata cand am implinit anii, ma gandeam asa ca am ajuns la jumatea vietii (sper!) si incercam sa imi fac bilantul. Bilantul nu l-am facut (tot de lene), dar daca e sa ma iau dupa felul in care rezist la sport, as spune ca ma inscriu mai degraba la categoria pensionari decat la cei aflati in floarea varstei cum se spune. Asa imi trebuie daca am chiulit la toate orele de sport din generala, liceu si facultate. De cum am ajuns acasa m-am inscris la o lectie de antrenament pe bicicleta pe ritmuri de muzica si am luat si eu ca inecata un abonament pe un an intreg, sa imi ajunga. Azi am fost a doua oara si ma gandeam, Doamne ce am facut? Chiar trebuie? De-abia e prima saptamana din cele 52. Dar mi s-a promis ca dupa vreo 6 sapt o sa se vada primele rezultate. Oricum, daca ar fi sa recunosc cinstit sportul meu preferat ar fi statul in sezut la calculator si cautarea pe net a tot felul de prostioare: programul la cinematograf, verificatul conturilor de e-mail (3 conturi) de 10 ori pe zi (minim). Deci daca ma gandesc bine nu imi ramane deloc timp pt sport, dar fie, anul asta doar si dupa aia mai vad eu. :)
Ziua mea nu am sarbatorit-o prea mult ca doar eram in avion, insa cei de sus s-au gandit asa sa imi faca o surpriza si sa imi rataceasca valiza. Asa, ca sa imi aduc aminte, ah da, la 35 de ani, nici macar dus nu am facut cand am ajuns la hotel, ca nu prea aveam cu ce sa ma schimb :) Frumos. In rest, nimic deosebit. Mi s-a cantat La Multi Ani de catre un grup de oameni pe care ii vedeam pentru prima data in ziua aia (adica cei veniti ca si mine sa joace tenis in sapt aia), am ciocnit un pahar de cocktail si cam atat. Oricum mai bine departe de casa, decat o ''petrecere'' plicticoasa in Olanda.  Vorba Mihaelei, la noi e la moda sezatoarea! Adica vine lumea, serveste o felie de tort si un suc sau o cafea, mai fumeaza o tigara, mai un pahar de Cola, pun scaunele in cerc si incep sa debiteze. Iar eu ma uit de la unul la altul cu nedumerirea uneia care vede pentru prima data avioane. Habar nu am despre ce e vorba in povestire si trebuie sa dau coate si sa intreb ce si cum. De ras nu mai apuc, ca pana inteleg eu poanta, ei sunt deja la usa frigiderului sa mai ia o bere si se intreaba cand vor avea ocazia sa rontaie ceva, iar eu alerg in bucatarie sa tai niste castraveti si niste leber si sa caut niste alune si niste chipsuri. Da, castravetii sunt foarte cautati si doriti la aniversari la fel ca si cubuletele de cascaval. Sa tot ai musafiri aici, ca nu trebuie sa stai in bucatarie 2 zile intregi sa te pregatesti cu sarmale si friptura, cumperi doar un sac cu cuburi de cascaval gata taiate, 5-6 pungi cu chipsuri, 10 sticle cu cola si niste biscuitei sarati si gata. Tortul se comanda bineinteles, nu sta nimeni sa coaca blaturi si sa le umple cu crema. Intr-un fel totul e mai simplist aici, dar pe de alta parte imi lipsesc unele mancaruri, gusturi. Cat am stat in Antalya, m-am indopat cu de toate, mancaruri cu sos, vinete, dovlecei, ardei umpluti, branza alba de vaca telemea (MMMM), salate sanatoase si prajituri la greu.  Cred ca mi-e pofta de mancare romaneasca.
Cam asta ar fi pentru azi, ma duc sa dorm ca maine mai e o zi e munca si apoi weekend!!!!!!!!!!!! Pupici

8 martie LA MULTI ANI fetelor, femeilor, mamelor

A trecut vacanta, am reusit sa plecam pana la urma, a fost frumos, am schiat, am inotat, am obosit. Am reinceput munca, scoala, rutina. Aceleasi povesti: nu vreau la scoala, nu vreau la munca. Oare ce vrem de fapt? O vacanta continua? Libertatea de a face ce vrem in fiece clipa?
A trecut si sarbatoarea carnavalului (specifica catolicilor inainte de intrarea in post), a trecut si ziua de azi, ziua de 8 martie. Zi de aproape primavara. Un singur coleg la munca stia ca azi e ziua femeii. Numai unul care stia ca azi se sarbatoreste femeia, ca i se aduc flori, ca se fac petreceri, ca azi e cea mai iubita si adorata fiinta, cea mai rasfatata, cea mai cea...Si stia pentru ca fusese in Romania si in Ucraina. Vazuse cu ochii lui. Nu stiu daca mi-e dor de acele zile cand eram acolo, cand primeam flori si cadouri. Poate putin dor, poate e doar melancolie. Obisnuintele isi lasa urme, e greu sa nu iti amintesti. Nu ca as vrea sa primesc flori, nu. Dar atentia acordata femeii, mamei, faptul ca stiu ca e o zi speciala care pentru mine nu mai este. Dar candva am simtit-o ca fiind speciala. Inca de pe bancile scolii, cand faceam poze cu chipul meu intr-un ghiocel, poze pe care le dadeam mamei cadou. Si apoi mai tarziu cand primeam mici atentii de la prietenii mei. Cand primeam liber de la servici si plecam acasa cu o floare de la sef. Toate astea si multe altele imi amintesc de ziua de azi.
8 MARTIE - VIVE LA FEMME! La Multi Ani, sa fiti iubite si adorate, cinstite, respectate, rasfatate mereu, in fiecare secunda, ceas, zi, an. O floare pentru voi!

OK Go - This Too Shall Pass - Rube Goldberg Machine version - Official

Uimitor!

How long did it take to set up this!

Mini vacanta sau totusi nu?

Vineri ma gandeam asa: uff ce bine, in sfarsit o saptamana de vacanta binemeritata. 4 ore de mers cu masina si ma si vedeam in statiunea montana Willingen din Germania. Asa ca am dat batai la servici, am ramas peste program, am dat instructiuni si am plecat cu indoieli in suflet ca treburile ramase se vor rezolva cu bine.
Am ajuns intr-un sfarsit acasa ca sa gasesc un sot bolnav si dormitand pe canapea. Mi-am zis: o sa treaca. Sambata insa lucrurile s-au inrautatit astfel ca am facut de serviciu la pat cu ceaiuri calde, termometru si paracetamoale. Sambata noaptea a trebuit sa sunam la urgente ca nu era de bine. Diagnosticul s-a pus: bronsita. Asa ca azi toata ziua a bolit incercand sa lupte cu oboseala si febra care cedeaza greu. Spre seara a mai aparut o surpriza: febra a aparut si la alti membri a familiei. Alyssa a dat si ea semne de oboseala, dureri si febra. Momentul comic al serii a fost cand a aparut soacra-mea la usa cu un sac de portocale sa ne dea doza zilnica necesara de vitamine sa ne repunem pe picioare. Gestul l-am apreciat din plin, ca oricum aveam frigiderul gol, asa pregatiti cum eram sa plecam azi la drum. Dar ceea ce mi se pare comic este gandul pana unde merge grija unei mame, de unde isi trage ea credinta ca cu un pahar de suc proaspat de portocale ne vindeca de boala! Daca stiam ca vine, as fi rugat-o sa mai aduca cu ea si alte alimente necesare supravietuirii: niste lapte, cascaval, paine, sunca, masline etc. Poate daca sunam din timp, aranjam si o cina completa: cu o bucatica roza de fripturica, niste cartofi la cuptor, o salata proaspata. Partea proasta e ca nu stie sa gateasca. Toata baza e in socru-miu iar el nu le are cu bucataria rafinata. Si nici cuptor nu are. In fine, orice ar fi fost mai bine decat crenvurstii nostri conservati si plin de E-uri. Ca un lucru e sigur: socru-miu foloseste ingrediente proaspete.
Partea greu de suportat cu soacra-mea a fost e ca nu imi ajunsese ca toata ziua ma facusera fetele terci la cap, mai vine si dumneaei care intra in panica cand afla ca nu am sunat la hotel sa anuntam ca nu venim astazi. Ca ea stie sigur ca aia nu o sa ne retina locurile si ca o sa le vanda la primul amator. I-am spus ca noi sunasem la hotel dar ca nu raspunsese nimeni. Cand a mai auzit si asta, i s-a ridicat parul maciuca in cap si a zis ca asa ceva e inacceptabil, ca orice hotel respectabil are receptia deschisa (nu conteaza ca e duminica seara) si ca trebuie neaparat sa sunam. Socru-miu s-a apucat sa controleze toate hartiile de la biroul de turism si in final nu am scapat si am sunat la un numar de urgenta. Tipa care a raspuns mi-a zis ca cel mai bine sun maine la hotel sa ii anunt. Le-am anuntat celor prezenti vestea care nu a fost primita cu brio, lasatul pe maine nu ne dadea nici o garantie ca mai avem locuri (care sunt de altfel platite in avans de luni de zile). Asta din punctul soacra-mii de vedere. Norocul meu este ca am un sot istet caruia i-a venit ideea salvatoare cu e-mailul. Da, a sarit soacra-mea: e-mail. Du-te si scrie un e-mail ca altfel pierdeti locurile. Zis si facut: acum cred ca putem sta linistiti si ea doarme impacata cu multumirea de sine a unei mame care a facut tot ce poate ca sa puna ordine in lucrurile si in viata altora. Sa stiti ca nu o vorbesc de rau in acest moment, dimpotriva o iubesc pentru doza ei de nebunie-isterico-cronicizata. :)
In fine, cam asta a fost weekendul, asteptam sa vedem maine cum se simt bolnavii si daca putem pleca. Dar daca vom reusi sa schiem, asta ramane de vazut. Macar sa vad zapada ca de ploaia de aici mi s-a urat. Si de stat in casa de asemenea.
PS: se pare chiar ca lucrurile merg mai bine cu bolnavul meu sot, care mi-a cerut supa acum 15 minute; temperatura a cedat de tot si nici somn nu ii mai este, poate urmari chiar o emisune despre (guess what) fotbal ; sa speram ca si copila va fi maine mai bine si cu chef de vacanta ca altfel nu e nici un fun.

Eu cu mine insumi

Azi m-am simtit de parca numai eu as fi pe lumea asta, numai cu mine as putea vorbi, numai mie mi-as spune necazurile si ofurile. So lonely, just like in this song, just me and my torturing thoughts and no reason of joy or laugh. La mine cand isi face aparitia primul gand negru nu mai am scapare, caci el nu vine niciodata singur. Si intr-o sclipire de secunda ma trezesc ca am companie, se tin scai de capul meu toata ziua si nu ma lasa sa respir. I'm just so tired of it!
I only can hope that tomorrow better is!
PS: am ajuns sa urasc la maxim fotbalul

Noul Fiat 500 este al meu!

Incepand de azi sunt noua si fericita posesoare a unui Fiat 500 de culoare alb perlat. E foarte dragut, economic si pot vorbi la telefon hands-free prin bluetooth. Nu trebuie decat sa apas niste taste de pe volan ca sa formez un numar de telefon din memoria telefonului. Cool!
Cu exceptia unui mic incident (Eline s-a grabit sa deschida portiera si mi-a julit-o putin) si a senzatiei amestecate de frica si entuziasm de a conduce o masina noua (ma simteam ca un sofer incepator) sunt nerabdtoare sa citesc cartuliile ca sa aflu ce alte posibilitati si functii noi imi ofera noua jucarie!
Urmeaza pozele din fata!

Fetita mea la 5 ani, astazi sare masa, maine sare casa

Buna dragii mei, cei care ma cititi. Acum cateva zile, mai precis pe 6 februarie Eline a mai implinit un anisor. A asteptat cu nerabdare si cu mult entuziasm aceasta zi. Din acest moment se considera ca e fata mare, scoala devine obligatorie de la 5 ani si nu mai poate trage chiulul. Mai mult, ca dovada ca s-a marit, a promis ca v-a manca singura, ca nu va mai bea laptele cu paiul, ca va asculta mai bine etc etc. Vrea sa ii facem gauri in urechi ca sa poata purta cercei. Domnisoara nu gluma.

Daca va intrebati cumva de ce s-a suit pe masa in poza de mai sus, sa va spun ca asta e cea mai noua modalitate de a-ti serba ziua la scoala in mijlocul colegilor, cu acceptul Doamnei. Dupa ce s-au cantat cantecele traditionale de La Multi Ani, s-au aprins lumanarile una cate una, s-a dansat in jurul mesei si colegii i-au ascuns o felicitare pe care Eline a trebuit sa o gaseasca urmand regula apa / foc, ea s-a urcat pe masa ca sa faca baloane de sapun pe care ceilalti copii incercau sa le prinda. La sfarsit s-au impartit dulciurile la copilasii care stateau pe scaun cu ochii inchisi si mana intinsa. Apoi a fost si prin celelalte clase, pe la ceilalti domni profesori ca sa ii serveasca cu o ciocolata si ca sa primeasca in schimb un sticker pe felicitarea enorma. O mica petrecere care a incheiat lista, dupa petrecerea de la bowling pentru colege si petrecerea de acasa pentru adulti. Ca rasfatati mai sunt copiii nostri in ziua de azi!

Una peste alta, Doamna ei mi-a spus ca anul acesta are o grupa foarte grea, cu copii cu personalitati puternice, copii care stiu ce vor si nu se lasa cu usurinta controlati. Copii pe care daca ii privesti, iti spun parca: Asta sunt eu, aici sunt eu, asta vreau eu.  Nici mai mult nici mai putin.